Nu este nimic delicat în foc, nu? Dar asta ești tu, poate cea mai firavă dintre petele de culoare ce străbat chinurile vieții. Te agiți în jurul meu, chiar dacă ești departe, vrei să faci de toate și ajungi să nu mai faci nimic. Și totuși, când ne întâlnim, uităm că mai există lume, credem că totul se rezumă la noi, nu ne mai este frică de nimic. Ești în siguranță cu mine, în durere și chin, în plăcere, în tot ce avem, ce nu avem. În fond, nici pe noi nu ne avem, draga mea, nu avem cum, atâtea și atâtea…Ce simplu ar fi dacă am avea curaj să ne scufundăm împreună. Jeux d’enfants!
Ce avem noi aici? Noblețea focului, locul în care ne adâncim să fugim de noi, de tot. Ce avem noi de fugim de noi? Ce avem noi de nu putem să fugim de noi? Trebuie să fugim, draga mea, nu mai avem cum, nu mai avem cum să ne jucăm, e prea mult pentru o inimă așa șubrezită ca a mea. Nu mai fac față, nu mai pot să alerg în neștire. Totuși, nu pot să te șterg, nu pot să iau buretele și să dau peste tot, deși așa ar trebui, nu? Nu vrei să mă ajuți să te uit? Să ne pierdem! Poate o să ne găsim într-o zi, cândva, pe niște drumuri, fără râvnă și durere, fără ego, poate mai înțelepți cumva, mai sinceri.
Este așa de greu să mă gândesc la faptul că două mâini se pot desprinde. Dar poate că așa e mai bine, poate că așa trebuie să fie, altfel nu putem, nu știu…