Există un lucru destul de interesant pe care nu ai cum să-l realizezi a priori, oricât ai încerca, trebuie să te afli cumva în pantofii timpului, să poți să vezi că prima parte a vieții e dominată de viață, iar a doua de moarte. Aproape matematic, maniheic, cum vrei să-i spui, periplul nostru prin viață se închină la două certitudini, viața și moartea. La început, tot este viață, egoism, egocentrism, inimă, ispită, nebunie, avânt, dezmăț. Pe urmă, cumva, lucrurile încep să se domolească, deșertul începe să apară să facă subtil cu ochiul, arătându-ți drumul, parcă forțându-te să înțelegi că tot ce ai făcut a fost o prostie, dar o prostie frumoasă. Chiar și cei dominați de efervescența adrenalinei, acei indivizi de care se spune că sunt tineri tot timpul, în adâncul lor, când sunt singuri cu ei, știu așa, nimeni nu scapă! Din afară, pentru ahtiații de viață, din prima parte a vieții, sunt doar un mit de urmat, până când îi lovește timpul, realismul.
Mi-am dat seama de lucrul acesta, ascultând o formație care toată viața avea un stil vioi. După o anumită perioadă, aproape că stilul s-a schimbat și s-a transformat într-o propedeutică în vederea morții. Și asta se vede la toți artiștii care vorbesc de maturizare estetică. De fapt, maturizarea nu este estetică deloc, ci psihologică, antropologică, chiar filosofică. În momentul în care încep să conștientizeze deșertul, încet să-l invoce subconștient în arta lor. De aia, la început, e mai mult succes, haos, pentru că nu e neapărat dorință de perfecțiune, cât de afirmare în viață, adică în prima parte a vieții, cea care pare nemuritoare, adâncă, protectoare, egotică.
Evident că nu există un ceas biologic setat pe fiecare în parte. Există un timp al timpului, cum îmi place să spun, care are regulile lui și apare atunci când timpul chiar nu mai contează. Frate cu angoasa, poate cu speranța, pentru că te poate pune în locuri de necuprins, timpul timpului este o himeră frumoasă, te aduce pe culmi, te aduci în grajduri, în Pământ.