Întâlnesc prea mulţi oameni care se citesc din priviri. Îţi spun aşa poveşti, dar ochii mereu îi trădează. Pur şi simplu, gesturile fac mereu mai mult decât o tonă de argumente. Îmi dau seama în trei secunde dacă pot să bat palma cu cineva, nu am nevoie de mai mult. Şi asta pentru că inconştientul trădează mereu. Simţurile spun de fapt totul, nu născocirea numită raţiune. Iar înainte de toate, obiectivitatea. Nu ştiu cum să spun, dar nimeni nu alege obiectiv, mai ales acolo unde se presupune că obiectivitatea este la ea acasă. Majoritatea se tem, gândesc cu creierul reptilian, le este frică, cine ştie, poate le iei locul! Nimeni nu gândeşte obiectiv. Dacă ar fi fost aşa, atunci toţi oamenii geniali nu ar fi avut niciun soi de opoziţie, ar fi trecut ca prin brânză. Să nu uităm că, de fapt, toţi au sfârşit tragic, sărăci, hăituţi, omorâţi. Nu a existat om genial să nu fie călcat în picioare de trib. Şi atunci, să fim serioşi, nu ar fi mai simplu să spunem direct că nu vrem să aveam de a face cu cineva, fără să mai aburim, să ducem cu vorba, nu este mai onest aşa, chiar mai moral? În esenţă, perversitatea se naşte tocmai acolo unde există pretenţia de obiectivitate. Care obiectivitate? În ce lume? Poate ideală! Căci sistemul nu pute a obiectivitate, ci a subiectivitatea întoarsă pe dos, cum spunea amicul Heidegger.