Avem tendinţa să controlăm totul, să ne lăsăm o urmă, să conştientizăm cumva că existăm, dar cât din ceea ce facem putem să spunem că ne aparţine? Trăim într-o lume contopită, unde seducţia alegerilor poate fi totul. Cât gândim cu adevărat? Cât din noi este în fiecare alegere? Şi dacă chiar există o alegere, chiar să depindă în totalitate de voinţa noastră? Sigur că maniacii terapiilor de tip motivaţional au impresia că totul se rezumă la un subiect gol. E o logică, într-un fel împrumutată din psihologia de carton, tipică omului actual ahtiat de voinţă de putere. Mai simplu spus, logica lui – Sunt în stare de orice, Nimic nu-mi stă în cale, Sunt cel mai bun din parcare. În esenţă, în spatele acestui nazism de tip ideologic se află mitul supraomului, nici măcar nietzscheean, ci mai degrabă un soi de gândire evoluţionistă de tip progresist, căci nu, totul este progres!?
Aceşti indivizi sunt năvăliţi de angoasă când constată cu stupoare că – de fapt – nu pot controla chiar totul! Li se pare imposibil, chiar nu-şi pot controla emoţiile, când află că nu totul este la cheremul lor, ori că, într-un limbaj străin lor, nu sunt şi nu au nimic în comun cu axis mundi! Mă întreb, totuşi, de ce mania de a controla, de ce ar trebui să existe un cadru de dominaţie? Nu pentru că totul este o formă de aplecare, de acumulare, de răstălmăcire a valorilor? Nu pentru că, înainte de toate, am ajuns aşa de rafinaţi încât seducţia este forma cea mai elevată a egoismului? Cum am mai putea atunci să iubim cu adevărat într-o lume lipsită de retuş axiologic? Nu este oare prea mult pentru noi? Sau încă nu am ieşit din junglă?