Dacă toţi ne-am vedea de vieţile noastre nu am exista ca specie. Am impresia că ceea ceea ce ne ţine laolaltă nu este locvacitatea, cum ar fi spus Heidegger, ci tocmai curiozitatea, nevoia de a intra cu bocancii în viaţa fiecăruia. În fond, Impersonalul Se este o modalitate prin care se gestionează miza colectivă a curiozităţii. Fie că vorbim de haine, de tot felul de trucuri estetice, de bârfe, de norme, fie că încercăm să trăsăm reguli precise cu privire la spaţiul fiecăruia, nu facem decât să alimentăm goana socială. Şi nu e vorba de lucruri înalte aici, nu ne aduc poeziile împreună, nici cântecele, ci mereu instinctele, râvnele, invidia, situarea opozitivă, în limbaj heideggerian, prin care, chipurile, ne deosebim de ceilalţi, mereu Ceilalţi! Alteritatea, în acest sens, nu este nimic altceva decât un prilej de defăimare a celuilalt. Şi atunci, obiectivitatea, normal că este subiectivitate întoarsă pe dos, adică un firav puf de fum în aer. Nimeni nu alege obiectiv, ci mereu în funcţie de nasul său egotic. Ce rezultă? Că tot ce ţine de fastuosul trofeelor, cum ne arată amicul Veblen, este doar o modalitate facilă prin care clasele se dosebesc între ele, însă mereu superficial, pentru că în planul ontologiei chiar nu contează că unul e profesor, iar altul gropar. Nu ştiu de ce, dar am impresia că al doilea mereu o să-l îngroape pe primul. Şi aşa este în viaţa, în gândirea tribală, mereu imediat al doilea o să-i sape groapa primului. Nu cel care-l atacă direct, nu duşmanul de temut, ci mereu cel din preajmă. Cum şi cel care se oferă să ajute e de fapt cel care vrea să facă mai mult rău, pentru că îşi alimentează mereu stima de sine, are mereu un rest, un ceva pe care-l păstrează ca să arate distanţarea, situarea opozitivă, deci diferenţa. De cele mai multe ori, pentru că suntem gorile mercantiale, e vorba de bani, nu de nuanţe. Însă, acolo unde e miez comun, e şi o groapă comună!