Mă întorc la lucruri apuse, uitate, mă uit şi mă întreb, încerc tot timpul să reintru în hainele celui care eram. Poate că încerc astfel să mă reîntorc la ceea ce mi-a dat suflu. Oricum, nimic nu este mai străin pe lume decât propria mea persoană. Am încercat mereu să descopăr ascunsul, să mă păcălesc, să ies din vâltoarea devenirilor mele, să scot ceva cert şi uite că am ajuns să mă întorc la nimicuri din copilărie. Am îmbătrânit oricum demult, ce pot să mai fac?
Sunt curios peste 20 de ani cum o să privesc toate astea, ce o să mă mai facă să iau parte la marele deranj general!? Dacă acum sunt doar noeme banale, ce ar putea să fie mai târziu? Totuşi, cred că există un bilanţ cumva legat de piatra fiecăruia. Sisif este până la urmă singurul care dansează în fiecare dintre noi. Nu e nimic mai prezent decât deşertul. Sună ca dracu, nu? Şi atunci, poate, ajungem să căutăm fiecare cum putem, unii dându-se peste cap, alţii peste colţ! Nici nu mai contează! În fond, nimic nu contează, viaţa nu are aşa multe de oferit pe cum ne place nouă să credem. Tot lucrurile banale sunt legate de putoarea existenţei. O atingere fină de mână într-o seară, o melodie absurdă care dă nota într-o cameră la fel de absurdă, un zâmbet, o iubire pierdută, o tâmpenie scrisă pe o tablă de lucru, un copil ce aleargă anost, vântul, briza mării, ochii ei, fuga, dispreţul – câteva dintre măştile existenţei, toate adunate într-o persoană, un om! Nu ducem prea mult? Deşi e nimic, nu e prea mult pentru noi?