Sunt persoane care nu pot sta locului, trebuie să le dai mereu de lucru, mai ales când vine vorba de scandal şi de bârfe. Cel mai interesant e că totul în jurul lor se desfăşoară în spaţiul flecărelii. Şi de obicei, ca să scapi de ele, trebuie să le dai de lucru, să le vinzi scenarii, să le ducă mai departe, să intre în teorii infinite, să se consume pur şi simplu în balta lor de întâmplare. Trist e că, dacă nu faci asta, oricum o fac ele, şi afli tot felul de lucruri despre tine de care nici tu nu erai conştient! Ce să faci dacă norma este bârfa? În fond, nu asta ne face să fim oameni, locvacitatea şi invidia!?
Ţin minte cum o cucoană râdea de mine, „lasă-l domne că el scrie cărţi”, îi spunea unui director afiliat politic, pus politic, ca şi cum eram un nimeni care nu ar înţelege cum stau lucrurile în sistem, ce să ştiu, normal, doar aveam preocupări din astea literare! La cât scriu puşcăriaşii, deja nu ar mai fi mare brânză. Ideea e că toţi care nu pot să ajungă cu nasul la ceva, spurcă! Altceva nu pot face. Şi e până la urmă cum spunea Nietzsche în legătură cu educaţia, dacă o lucrare de licenţă ar fi cu adevărat elitistă, atunci nimeni nu ar mai ajunge acolo, deci zero studenţi, zero salarii pentru profesori. De unde rezultă că media nu are cum să-ţi dea excelenţă. De aia, normal, toţi cei care au produs cultură cu adevărat, ştiinţă, care au revoluţionat lumea epistemică, nu au venit din curtea universităţilor, ba chiar au fost contestaţi, mereu au fost aşa la marginea lor, cel mult toleraţi, dar nu primiţi pe uşa din faţă, mereu din spate, chiar apostrofaţi. Să nu mai vorbim de tezele de doctorat, unde excelenţa înseamnă „merite administrative”, adică unul care aleargă să-şi pună chestii în CV, deşi are o teză banală, este „excelent” intelectual. Urmuz, săracul!
Şi uite cum se leagă invidia de tot ce înseamnă sistem – cadrul este construit pe mediocritate, nici nu ar avea cum altfel, pentru că nu sunt toţi geniali, deci omul şi-a făurit un chip mediocru, dar care să-i ofere şansa de a fi „genial”, cel puţin la nivel discursiv, prin premii, trofee, tot felul de banalităţi, care mai de care, nimicuri pecuniare, în tonul lui Veblen, fond fără forme, dacă ne ducem la Maiorescu. Iar în esenţă, deşi sună paradoxal, sistemul este un fond fără forme, esenţa lui este trucul, butaforia, niciodată miza, clocotirea, apogeul, ci mereu jocul de glezne în care cei mai banali, mediocri, slabi prin definiţie se găsesc în punctele cheie! De aia media este medie, pentru ca nu permite excepţiei să intre în horă!