Mă tem de cuvinte, pentru că orice cuvânt este o promisiune, iar eu nu pot fi stăpân pe destinul meu, cel mult mă pot lăsa dus de val, de nimic, de orice, de goliciune, dar nu de promisiuni, mai ales că sunt făcute ca să fie încălcate. Şi poate că nu sunt făcut ca să promit, să ofer idealuri, să arunc proiecte, poate că sunt mai nesigur decât nesiguranţa în sine! În fond, cine sunt eu să ofer certitudini?
Nu ar fi mai simplu să nu mai aruncăm cu ele? Ar fi ideal! Însă, omul, reptilian din fire, ce ar putea să facă? Cum ar mai putea să seducă, să-şi aducă victime în ocean, să întindă curse, să fie fermecător!? Sigur, nu există o reţetă, dar noi oamenii ar trebui să facem un pact cu vorbirea, să nu ne mai dăm aşa de uşor, să înţelegem că logica graiului uneşte, nu dezbină. Şi cum am putea să ne aşternem într-o lume contopită, cum spunea Heidegger, dacă totul se transformă în minciună? Valorile noastre, oricare ar fi, s-ar reduce doar la nişte vicleşuguri ale flecărelii? Normal! Asta şi facem, până la urmă!
Nu cred că este vorba de o etică a discursului, dar graiul trebuie să aibă o ţinută, să fie mai mult decât o înşiruire de vorbe goale, de capcane, să fie poate un dans cu necunoscutul, cu freamătul fiinţei, să fie cumva un prilej al desfătorilor metafizice, să fie un ocean ontologic, să tot fie… Dar poate că cer eu prea mult şi astfel ajung să obosesc, să cerşesc mai mult decât pot duce, decât putem duce. În plus, capcana ar fi chiar să cădem într-o robotizare verbală, să nu mai dăm şansă entropiei să ne seducă, să ne închidem deschizându-ne. Oricum, nu este o reţetă, cuvântul nu trebuie să fie o reţetă, trebuie să fie o încercare, mult prea greu scoasă la lumină!