Este cert că natura umană presupune să faci apel la entropie, înclinaţia noastră naturală fiind mai mult centrată pe prăpastie decât pe ideal. Totuşi, avem nevoie de idealuri în viaţă, mai ales să tindem către ele, însă tocmai acest parcurs presupune de fapt să le călcăm în picioare. De aia, idealul iubirii este călcat în picioare şi întreţinut prin zgomot şi bătălie. Ce înseamnă asta? Că majoritatea preferă să se joace, să nu se dea până la capăt, să fie închişi, să simtă că mereu îi pândeşte pericolul pierderii relaţiei. Iar asta înseamnă, mai precis, că ceea ce-i ţine laolaltă este tocmai ideea de dezastru. Cam aşa arată lucrurile la nivel de vulg.
O altă perspectivă însă presupune să te joci la fel, dar niciodată să nu dărâmi fundamentale. Iar aici iubirea înseamnă că este mult mai mult decât o joacă egotică. Pur şi simplu, pui în pericol orice, te joci, întreţii relaţia jucându-te, dar niciodată nu te duci la miez, chiar dacă ai impresia că o faci! Mai simplu spus, cei care iubesc astfel, o fac la modul fundamental. Ştiu că au nevoie de prăpastie, o produc, dar nu distructiv, nu ca să o folosească împotriva lor, ci să lucreze pentru ei. În cuvintele unui prieten, să pui dracul să lucreze pentru tine. Acum, nu toţi sunt capabili de acest lucru. E şi normal! Cum nu toţi au parte de iubire! Foarte puţine reuşesc astfel să îmbine deontologismul cu prăpastia, cu praful mundanului, ca totul să se lege în jurul lor, să nu fie distructiv. În termenii lui Heidegger, ar fi un fel de deconstrucţie, ori destrucţie. Adică ajungi să sapi ca să pui la loc!
Acum, sigur, nu există un traseu ferm al iubirii, dar nici să crezi că totul este iubire! E interesant că toţi tindem spre, dar fiecare în felul nostru. Dacă stai să te gândeşti, fiecare îşi merită atunci soarta şi primeşte ce culege! Însă, eu ştiu aşa, că prostul înţelege prin posesie ce înţelege deşteptul prin iubire. Şi mai ştiu că majoritatea posedă, ţin, interzic, opun rezistenţă! Să fie de prea multă iubire, să dea oare iubirea pe afară, ori egoismul morbid?