Câţi oameni nu trec pe stradă, tatuaţi, dezbrăcaţi, în toate felurile, poate doar s-o uita cineva la ei? Dar cine să se uite când toţi stau cu ochii în telefoane? Prea mulţi ochi trişti, căutări disperate şi răspunsuri pe măsură. Dar cine să vadă şi să cearnă dacă totul este goană după progres? Şi prea mulţi oameni singuri în relaţii anoste care nu spun nimic şi nici nu au nimic în comun cu iubirea, poate doar cu avântul minciunii!
Prea multe măşti şi soluţii, acolo unde nu este cazul, în loc să fim deschişi, suntem închişi. Judecăm în stânga şi-n dreapta, avem prejudecăţi, opţiuni, dar mai ales răspunsuri pentru cei din jurul nostru, dar niciodată pentru noi înşine. Şi asta pentru că, paradoxal, ştim prea multe şi nu acceptăm nimic, în loc să nu ştim nimic, ca Socrate, şi să acceptăm totul.
Omul e deschidere, dacă te duci la fenomenologie, dar e aşa de sec, dacă privim doar hermeneutic, fără o bază morală? Ce e aia deschidere fără de inimă? Poate doar un concept formal, pentru că atâta timp cât nu-şi extrage seva din sânge, nu există, nu are pată de culoare. Omul este deschidere atâta timp cât este închidere, aş spune….moral vorbind! Fenomenologic ştim deja răspunsul, doar e formal!