Dacă totul este sortit pierii, atunci aş vrea ca noi să nu pierim niciodată, să fim entropia care face mişto de reguli. Aş vrea să dansăm cu totul în nimic, să nu ne mai pese de viaţă şi să ne înecăm în amarul deşertăciunii. Chiar crezi că viaţa este plină dacă totul se reduce la un cumul de haine? De ce să nu fim goi, să ne îmbătăm unul cu altul, de ce să nu ne minţim în adevărul nostru? Destinul nu există în fond decât dacă este schiţat cu note de sânge, de cutremur. Măcar aşa ştim că sărăcia noastră nu are valoare, nu poate fi vândută, ci ţinută în abscons, în subterfugiul cu care ne luăm la trântă! Viaţa este tot ce nu este, să nu uiţi asta! Şi cu cât crezi că o să ajungi, urmărind nişte reguli, la plenitudinea adevărului, cu atât o să te îngropi în cercuri anoste de existenţă. Cred că mă îndrept cumva spre tine…