Dacă te uiţi la noile generaţii, de la lumea virtuală, la lumea reală, ajungi să vezi mitul supraomului în deplină visceralitate. Spun „deplină” pentru că bombasticul trebuie expus dincolo de orice metaforă. Ce înseamnă „supraomul de masă” al lui Umberto Eco? Înseamnă sâni imenşi, implanturi, muşchi, adrenalină, pompă somatică, dezmăţ somatic, mai puţin psiho….
Valorile la nivel de turme nu pot fi culese din oracolul lui Platon, şi atunci rămânem doar cu Peştera şi ce oferă ea, pseudo-valori, mai ales estetice. Sub pretextul sănătăţii, oamenii ajung să se maltrateze somatic doar pentru a capta un soi de atenţie. Nu spune Heidegger că principala caracteristică a Dasein-ului este diferenţierea? Mai simplu spus, fiecare individ încearcă să se diferenţieze cumva de „bancul de heringi” al lui Kierkegaard, să iasă din normă, să atragă privirile. Făcând acest lucru, individul de fapt se situează – prin situare opozitivă – tot în turmă; pentru că miza este diferenţierea, deci mişcarea nu este cu totul în afară, ci în presupusă distanţare, ceea ce înseamnă că autenticitatea pe care o caută indivizii din turmă nu este decât o „formă fără de fond”, a la Maiorescu aşa.
Drama? Se resimte la nivel de vulg – dacă toate au sânii mari, buzele perfecte, atunci cum mai faci deosebirea, cum mai dai de genuin, mai ai vreo şansă? În principiu…nu. Plasa este oricum aruncată de „mitul supraomului”, al perfecţiunii evoluţiei, deci ajungem la Eco şi „supraomul de masă”, adică fix acolo unde îşi doresc companiile. Şi ce fac acestea? Invocă minuni dacă le cumperi produsele prin care, evident, te diferenţiezi, culmea, în masă!