Când ajungi să cauţi, ca bărbat, sclipire dincolo de aspect fizic la o femeie, cred că ceva începe să nu mai funcţioneze în tine. Nu ştiu, cum femeile sunt fascinate, orbite de ce reprezintă bărbatul în societate, statusul său, şi bărbatul se lasă fascinat de aspectul fizic al femeii. La nivel mediu, aşa funcţionăm, nu e o filosofie complicată, femeile vor să se simtă bine lângă cineva puternic, iar bărbaţii lângă o pradă care arată bine. Punct
Totuşi, ce faci atunci când ajungi să vrei mai mult decât o persoană care arată bine? Şi ce faci când îţi dai seama că se întâmplă să nu existe o astfel de persoană? Conştientizezi că de fapt „problema” e la tine. Eu unul îmi pot da seama că plictisul e în fond la mine, nu dincolo. Sigur că femeile se construiesc aşa cum pot. Bărbaţii la fel. Însă, am ajuns să trăim vremuri în care toţi fug de etichetare, dar sunt mai banali ca etichetele hainelor. Şi nu e vorba de un elitism aici, nu cred că ţin să-l aprofundez pe Kant în pat. Sigur…nu vreau nici să mă dau cu capul de pereţi că totul este sec! Sunt mai aristotelic, să zicem că încerc să dau de „mărimea justă”. E un ideal cam mare, nu? Deşi cică ar fi posibil!
Problema este mereu la cel care hotărăşte să o ia pe un drum alunecos. Drumul filosofiei nu este uşor, deşi pare facil, iar toată lumea ştie cum „stau lucrurile” în general. Ei bine, după ce faci pasul acesta, mai greu să accepţi lângă tine o persoană care poate fi citită înainte să deschidă gura. Şi iarăşi, ca să nu se înţeleagă greşit, nu e vorba de celălalt, e vorba de tine, plictisul e la tine. Celălalt, dacă nu reuşeşte cumva să rupă drama plictisului, atunci e clar că nu poate să stea lângă tine. Vedeţi, unii aleg să facă politică, alţii să joace fotbal, toţi căutăm de fapt să fugim de noi, dar mai ales de plictis. Şi atunci, fiecare cum poate, unul se dă cu capul de pereţi, altul se sinucide, fiecare cum ştie mai bine. Deci, înainte să judecaţi, gândiţi-vă cât de plictisiţi sunteţi cu voi şi cum alegeţi persoanele de lângă!
Cât despre femeia asta de dincolo de poleială, nu cred că are legătură directă cu intelectul, cred că este de fapt o povară ce ţine de romantism, deci de un tragism ce nu are cum să fie împlinit. Nu e un portret bătut în cuie, nu e nici prea multă iubire de sine, nici categorisire, nici dorinţă de vreun fel, este ceva ce nu poate să fie descris. Şi de fapt asta căutăm noi ăştia, nu? Nedescrisul!