Nici eu nu ştiu, cert e că nu mi-am mai permis demult să mă las furat de ideea asta, am preferat să trec pur şi simplu prin viaţă fără să-mi fure cineva privirea, chiar dacă am privit, trăit. Şi e anormal, pentru că viaţa asta comodă îţi permite să trăieşti în medie, să nu te duci la extreme, deci să nu ai accese de nebunie, poate de fericire? Oricum, media îţi oferă confortul de a fenta patul lui Procust, pentru că ai şansa de a fi mediat de banalitate. Iar banalitatea este în fond totul!
Totuşi, îmi place zâmbetul tău, cum te pierzi în lumea ta şi cum aşezi totul aşa încât să existe o logică. Şi te chinui, în felul tău, dar asta îmi place, lupta de a găsi un freamăt bătut în cuie într-o nebuloasă condusă de sentimente. Asta eşti tu, aşa te văd eu. Şi ce mai ai tu de nimeni altcineva nu a reuşit să-mi capteze atenţia? Nici eu nu ştiu. Dar e pentru prima oară când nu-mi mai propun să privesc pe cineva din unghiul instinctelor, e ceva ce mă face să mă leg cu totul de tine, ascuns, frumos.
Dar viaţa asta ştiu că o să ne ocolească. Şi pentru că inima mea a fost bătută în cuie şi acum strigă ca o ultimă scăpare, până o să-o astup cu nişte litere, gata să nu mai bată adânc în mine, să mă lase în pace, căci a început să-mi placă al dracului de mult să nu mai împart patul cu nimeni, să trec pur şi simplu prin viaţă fără să vreau mai mult.