Îmi aduc aminte că acum aproape 10 ani de zile am plecat din oraşul natal cu vreo 20 de lei în buzunar şi cu speranţa că o să ajung să fac o facultate. Muncisem pentru asta un an de zile, pentru că nu aveam bani nici să-mi legalizez documentele necesare pentru înscrierea la facultate. Şi am trecut prin toate, am redactat pentru televiziunea locală, iar pe urmă am cărat – într-un depozit – toate speranţele de a ajunge la facultate. Nu au fost alături decât gândurile bune ale familiei, atât cât erau, şi ambiţia de a reuşi, mai ales că pentru un sărăntoc ca mine nu exista nici o şansă de a ajunge la facultate. De unde bani de chirie? De unde bani de mâncat? De unde bani de trecut strada? Aşa că am strâns cât am putut, am intrat şi am mers mai departe. Ce s-a întâmplat în tot timpul acesta cât am fost la studii, deja nu mai este relevant pentru discursul de faţă, dar am ajuns la final să trag linia – două facultăţi terminate, un masterat şi un doctorat, plus o carte şi alte multe articole în reviste de specialitate. Mai simplu spus, în spatele răţoielilor de doi le pe care le public pe Facebook se ascunde multă muncă, îndârjire, stres.
Şi acum, în tot acest context, am dat peste tot felul de oameni care au încercat să-mi dea sfaturi. Căci nu, aşa e frumos? Şi sunt bune sfaturile astea, dar toate au o limită, mai ales când în faţa lor se află un om care ştie ce înseamnă să o iei de la treapta cea mai banală până la cea mai înaltă scândură a succesului. Cum spuneam, întâlneşti oameni, de obicei întreţinuţi, tipe care au cardul bărbaţilor care le întreţin, pentru care doar sexul e o virtute, ori din familii cu bani, băieţi la fel de răsfăţaţi care nu ştiu pe ce lume trăiesc, toţi având ceva în comun – independenţa. Ei bine, aici e frumuseţea, căci independenţa, din punctul meu de vedere, nu este independenţă de loc – când eşti obligată să te pui în patru labe la cheremul lui, când trebuie să dai socoteală părinţilor din cinci în cinci minute, că altfel îţi taie accesul la card – nu ştiu de câtă independenţă mai dai dovadă. Sigur că, în societate noastră bolnavă, aceşti indivizi pozează ca fiind liberi, însă iluzia libertăţii le este fix înfiptă în cur – pentru că nu există libertate atâta timp cât trebuie să o justifici la fiecare cinci minute. Şi nu ar fi nici o problemă, dar când vezi că eşti judecat de astfel de oameni, mai că îţi vine să vomiţi. Ce nu înţeleg – deşi o simt foarte bine – este că poţi să fii independent şi cu doi lei în buzunar, pentru că nu trebuie să te pui capră de fiecare dată ca să născoceşti un muc.
Sigur că greutăţile te obligă să faci tot felul de lucruri, dar una e să te milogeşti la tăticul, şi alta e să scoţi banii pe care-i meriţi din muncă cinstită – sunt lucruri total diferite. Că patronii nu prea pun preţ pe respect – asta e o altă problemă – şi ajungi să te milogeşti pentru drepturile tale, iarăşi, o altă problemă, dar e vorba de banii tăi, de munca ta. Deci, fără adăugiri suplimentare, independenţa, dragii mei, că e vorba de familie, mai ales, se câştigă, nu vine pur şi simplu cu „toate beneficiile” la cheie, trebuie să dai un pic din coate, să simţi că îţi bate glonţul pe la ureche, altfel e doar joc de glezne şi rahat cu frişcă.