(fragment)
Te-am văzut, aveai bluza cumpărată de mine, oare zâmbeai? Ai crezut că totul o să fie în inimă aşa cum era în raftul din magazin? Culmea, aveai inimă, dar ai vrut sertare, ai vrut să fentezi destinul. Nu era mai uşor să ne urmăm cursul împreună, să nu ne furăm pe noi, aveam un fel al nostru, un ceva pregătit pentru noi, eram ineluctabili în felul nostru. Acum, ne-am rupt şi am devenit muritori, draga mea. Tu poate crezi că ai ajuns acolo unde ai vrut să ajungi, cel puţin aşa vrei să arăţi, însă ochii tăi te trădează, spun mai multe decât vrei tu să laşi.
Am conturat un destin comun, simplu, onest, dar am ţinut să ne complicăm existenţa, să zâmbim în braţele altora, să ne uităm, să ne întindem peste destine şi să spurcăm inima. E bine că am avut curaj, măcar acum ştim ce înseamnă inimă frântă, măcar acum am revenit pe Pământ. Eram poate prea sus, nu? Şi aşa cum spune pilda, Zeii au devenit geloşi pe noi, li s-a făcut frică, au crezut că împreună putem să ne înscriem în lumea lor, că poate o să le maltratăm deranjul de a ne fi rupt tocmai cu scopul de a nu ajunge la ei. Eram puternici împreună, acum suntem nimic, tu cu zâmbetul fals şi cu bluza de la mine, iar eu cu goliciunea deşertului.