Trăim într-o lume maniheică, a delimitărilor şi conceptualizărilor, o lume a psihologiei de buzunar care face din om doar un concept. Aşa că, mergând pe logica extremelor, persoanele ajung – „singure” – să se arunce în anonimatul portretului, nedând astfel şansa dansului dintre măşti, adică de a fi undeva în spaţiul „mărimii juste”, cum ar fi spus Aristotel. Totuşi, e de înţeles, mărimea justă nu mai este la modă, doar vine din Antichitate! Ce e aia să te laşi purtat de bun-simţ, de valori morale? Astea sunt pentru fraieri! Echilibrul? Într-o lume post-modernă, nici vorbă, ci excesul! Deci, cum spuneam, lumea excesului are nevoie, paradoxal, de oameni bine încadraţi, poziţionaţi. Exact ca atunci când se fac studii de piaţă, oamenii suficient de „inteligenţi” să facă rost de bani şi să-i cheltuiască aşa cum le dictează corporaţia.
Să ne gândim, dacă companiile – prin psihologie – nu ar contura un portret, credeţi că ar mai avea profit? Dacă nu ar exista un „fel de a fi” al jucătorului, al femeilor care folosesc nu ştiu ce produse, credeţi că ar mai ajunge aşa uşor să vândă? În primul rând, nu ar avea cum, pentru că nu ar avea un schelet conturat. După ce ai scheletul, arunci şi falsa-nevoie, deci îl transformi în consumator, îl rupi de individualitate şi-l strecori în spaţiul valorilor „pur” mercantile. Consumi, deci exişti!