Sună bine, nu? E un ideal destul de frumos, să crezi că toţi suntem egali, însă egali în ce? Dacă ne poziţionăm în spaţiul valorilor fundamentale, toţi suntem. Totuşi, dacă trecem în curtea factualului, aflăm că idealul a fost călcat în picioare. Sigur, într-un plan deontologic, suntem toţi egali. Însă, când mă gândesc la „egalitate”, nu ţin să mă raportez la valori morale. Paradoxal, când ne referim la „egalitate” cred că ne referim de fapt la egalitate de şanse. Faptul că toţi suntem egali în faţa legii, nu mişcă pe nimeni. Însă, faptul că suntem aruncaţi pe Pământ de cineva, fără ca noi să o cerem, este ceva mai mult.
Mai simplu spus, dacă vii dintr-o familie săracă, deştept fiind, şansele de reuşită nu sunt aşa de mari cum ne-ar place nouă să credem, mai ales că ni se scot la înaintare, mereu, excepţiile. Dacă te naşti şi prost şi sărac, atunci e şi mai grav. Dar dacă eşti prost şi vii dintr-o familie bogată, atunci ai toate „şansele” să-i furi locul celuilalt care merită. Şi atunci, vedeţi, discuţia despre egalitate se rezumă la discuţia despre şanse.
Altfel spus, ce şanse ai, mai ales într-o lume bolnavă, să reuşeşti, dacă tot ce ai este un creier? Într-o lume în care „oricine poate fi înlocuit”, unde banul „dictează norma”, iar nepotismul este ridicat la rang de veneraţie, ai vreo şansă? Sigur, ai! Însă, e o chestiune de loterie, şi dacă totul ţine de un zar, atunci egalitatea de şanse dispare la prima mână.
Egalitatea? Sună bine, e un construct de care avem nevoie, însă mă tem că Hobbes avea dreptate – Procust ne face mereu cu ochiul, iar idealiştii mor mereu primii. Asta e, ce să-i faci, trebuie să mai existe şi martiri!