Simulacrul în iubire se manifestă diferit în funcţie de sexe. Pe scurt, bărbatul, prin deţinere, pretinde că iubeşte, dar de fapt nu face decât să-şi gâdile ego-ul. Mai simplu spus, cu cât jucăria este prezentă la locul ei, în spaţiul lăsat de mascul, cu atât simulacrul în iubire este mai prezent. Iubirea nu este despre posesie, poate dragostea, unde cele două părţi renunţă la ele în spiritul unei simbioze comune.
La femei? Se manifestă şi mai pervers. În sensul masochismului. Cu cât eşti mai dispusă să renunţi la tine, doar până ajungi să pui mâna pe el, cu atât te laşi surprinsă de raţiunea egotismului. Nu e nimic mai pervers decât să renunţi la tine ca să ajungi la tine, iar acesta e un joc mult prea subtil ca să poată fi înhăţat de bărbaţi.
Simulacrul în iubire se manifesta până la urmă în spaţiul exaltării personale, atunci când scena nu se împarte la doi, ci la unul. Numai că bărbaţii o fac direct, violent, impunător, iar femeile seducător, umil, dar la fel de atroce şi de mizerabil cum o fac şi bărbaţii. E şi o chestiune psihosomatică…până la urmă, femeile nu deţin pompa somatică a bărbaţilor, virulenţa fizică, şi atunci trebuie să compenseze prin viclenie şi vivacitate mentală. Cert e, în aceşti termeni, că simulacrul e la fel de poroziv ca infecţia care te macină în interior.
Să renunţi la simulacru, ar însemna atunci să renunţi la orgoliul de a fi tu, să renunţi practic la tine, să depui armele, să fii pur, fără jocuri inutile şi stupide care să-ţi exalte ego-ul. Asta nu înseamnă că jocul trebuie înlăturat, nici vorbă, dar una e să te joci din iubire adevărată, iar alta e să te joci cu cel de lângă tine, chipurile, în spaţiul iubirii desăvârşite, e meschin, imoral, tâmp, iar asta nu denotă decât inadecvarea mizericordioasă a inimii.