Deşi am căutat mereu să-mi diversific cultura muzicală, am observat, cu trecerea timpului, că nu pot trece peste unele obsesii. Şi mi se pare normal, te legi de anumite lucruri în speranţa că mai poţi prinde o fărâmă din ceea ce erai. Iar când asculţi „obsesia muzicală”, asculţi de fapt inima ta cum bătea atunci când te gândeai la prima ta iubire, cum sufereai, cum îţi făceai speranţe, cum te destrăbălai şi cântai, cum rupeai lustre, ori cum chiuleai de la ore ca să prinzi nişte ore libere pe la vreo gagică pe acasă.
Toată viaţa mea a fost muzică. Cred că mă ştia cartierul, mai ales când veneam acasă. În studioul meu improvizat compuneam şi ascultam, mă îmbătam cu note muzicale şi trăiam vremuri ce aveau să vină, pentru că ajungeam la nişte lumi pe atunci străine mie prin muzică. Nu cred că prin cărţi ajungi să străbaţi lumi, asta e o chestiune elitistă, sună bine, cred că doar muzica te poate pune în faţa deşertului. Am auzit linii muzicale, goale, fără de versuri, dar care îţi spuneau mereu ceva, deşi nu-ţi spuneau nimic! Asta e muzica, iar cu trecerea timpului obsesiile sunt doar un motiv de a ajunge la tine.
A ajunge la mine….