Atunci când cuvintele îşi pierd orice substrat este chiar momentul când ştiu că o atingere face mai mult decât o mie de cuvinte. Noi nu ne vorbim, noi ne minţim că putem să atingem ineluctabilul, ne întindem capcane, dar o facem glorios, cu deşertul după noi, nici nu avem cum să dăm greş, doar suntem în spaţiul eşecului. Şi totuşi…noi nu ne vorbim, noi ne citim trăiri din contopiri. Nici nu avem de ce, totul este prins în furtuna asta numită răscoală interioară.
Să deschidem ochii inimii mai bine, să nu ne mai poruncim nimic, putem să învingem moartea împreună, putem să dansăm în furtuna iubirii, trebuie doar să nu ne vorbim, ci să ne atingem, să trăim cu adevărat, să ne apucăm unul de altul şi să lăsăm totul în urmă. Acum, nu mai e vorba de nimeni, e vorba de noi, numai de noi. Iar aici nu există vuiet, ci cutremur, sfârşit. Şi asta pentru că vreau să sfârşesc cu tine.
Atunci când nimicul te cheamă, când este în tine, dar vrei să fugi cu totul de el, atunci când cheia existenţei se strânge în tine şi vrei să fugi de toate şi de toţi, chiar atunci, când simţi că nu mai ai chemare şi totuşi eşti sătulă de tine, ei bine, draga mea, atunci donezi o parte din tine, o rupi din colţul hoiturilor tale şi mi-o arunci pe masă, e tot ce ai mai scump, bătaia, deranjul, gustul deşertului. Îţi dai seama că numai eu mă pot juca, deşi crezi că nu vrei, cu tine? Îţi dai seama că noi ne tot căutăm în planul existenţei, dar de fapt noi nu mai aparţinem demult vulgului, ci poate deşertului? Lasă-mă să cad în prăpastia noastră şi să cred că putem să pierim împreună.
Noi nu suntem sătui de noi, nici nu avem cum, noi suntem sătui de drumuri care au lucrat împotriva noastră, dar ne-au dat şansa să ne întâlnim, să coborâm din mitul contopirii şi să fim oameni, ca, într-un final, să revenim de acolo de unde am plecat, fix din idealul deşertului nostru. Şi nu există cuvinte, poate doar muzică, bătăi de inimi, sublim scris cu noroi, pentru că-l pătăm de fiecare dată când ne încăpăţânăm să fugim de noi tocmai ca să ajungem la noi, să ne ocolim, poate să ne răscolim, dar să ne atingem în bătaia deşertului.
Şi dacă te gândeşti, se simte…undeva…pierzania, poate că se află legată de patosul, efervescenţa nebuniei care ne spune că noi putem corupe mitul, idealul, că noi chiar o să reuşim să punem hârtia pe foc, dar să o ţinem în viaţă, să nu o spulberăm. Nu e cam multă încăpăţânare pentru doi muritori? Nu cerem prea mult de la noi, nu ne dăm sarcini fără să ştim? Nu cernem deşertul printr-un baston lipsit de fermitate? De ce…să nu fim pur şi simplu?