Este o fată aprigă, inteligentă, suficient de iscusită să înţeleagă jocul, dar care se încăpăţânează să meargă mai departe, să încerce cumva să pătrundă în lumea mea. Şi nu e absurd, pentru ea nimic nu poate fi absurd, pentru că alege să meargă cu el la braţ. Să fie speranţă? Să fie iubire oarbă? Nici nu mai contează, atâta timp cât dansul devine joc, iar speranţa piesă de teatru.
Dacă ar fi să o arunc pe o tablă de şah, atunci cu siguranţă ar fi regina nebunilor, ar fugi dintr-o parte-n alta, ar asculta, ar cânta şi, cu toate astea, ar schiţa un zâmbet meschin pe care numai ea l-ar înţelege. În fond, în absurdul numit viaţă, fata lui Kafka nu face decât să ne amintească refrenul pierzaniei, al deşertului, ea nu se vindecă niciodată de eşec, se cuprinde cu el, îl fentează, îl calcă în picioare şi merge ca Sisif într-u devenire. Ce poţi cere mai mult?