Am văzut că nu mai pot să mă mai dau aşa de uşor, pur şi simplu nu mai pot, cred că vine odată cu număratul anilor. La început e totul foarte uşor, eşti aşa dispus să te consumi, să oferi totul, să vrei totul, să te laşi furat de ispita idealului. Dar, poate că nu iubeşti, îţi doreşti, vrei aşa de mult să trăieşti indescifrabilul, să pătrunzi înţelesuri ascunse, să dansezi, doar eşti tânăr! Ai şi timp, ai de toate de oferit, speranţă, iluzii, orice!
Cine spune că viaţa începe la patruzeci de ani, că până atunci e doar acumulare, nu se înşală, aşa e, numai că inima nu învaţă niciodată nimic, poate doar să nu se mai dea aşa de uşor, să fie mai precaută, dar asta nu o poţi numi învăţătură până la capăt şi nici nu o poţi lăsa doar în seama mizericordiei, ci, poate, a instinctului de conservare, cred că mai degrabă acolo este locul acestei noeme. Totuşi, nimeni nu poate să alunge cicatricile.
Am obosit oare? Să stau pe loc? Să număr stelele? Să merg? Să mă rup de noi?