Poţi să dai la o parte persoane frumoase din calea ta, mai ales dacă nu eşti pregătit să le iei ca atare. Şi de cele mai multe ori nu eşti. Chiar dacă ţi-o spui, s-ar putea să fie pe dos. Şi e clar că nu există un timp, poate fi oricând, dar e clar că nu poţi spune cu certitudine când eşti liber de trecut, de durere, poate că niciodată nu treci peste, doar uiţi. Şi atât!
Inima nu are cum să şteargă cu buretele, însă raţiunea o poate face, ştie că are de dus un război cu viaţa mai departe şi, uite aşa, alege să calce în picioare tremurul inimii. E, într-un fel, normal. Altfel, instinctul de supravieţuire poate fi dărmat la prima dezamăgire.
Îmi dau seama că, de fapt, te-am căutat pe tine în toate celelalte. De aia, dacă stau să mă gândesc, nu am reuşit să le văd cum ar fi trebuit să le văd, ci pe jumătate, puse în sita unor valori specifice ţie, legate de tine. Am privit mereu cu ochelarii împrumutaţi de la tine, cu mirosul hainelor tale, cu gustul buzelor tale. Poţi spune, în fond, că nu m-am dat niciodată, am rămas cu tine.
Dar uităm…cu timpul. Chiar dacă ne încăpăţânăm să rămânem în trecut. Cumva, tot deranjul numit viaţă ne obligă să mergem mai departe, să nu stăm pe loc. Nu ştiu de ce o facem, mai ales că de cele mai multe ori nu facem, chiar stăm pe loc, dar avem impresia că mergem mai departe. Şi asta pentru că ţinem morţiş să ne spunem că am mers mai departe! E un joc, din care scapă, culmea, doar cei care nu ţin să meargă mai departe.
Însă eu, sincer, deşi merg mai departe, chiar dacă nu vreau să merg mai departe, aleg să păstrez ceva din inauguralul inimii tale. Ştiu că nu o să mai ajung – prin altcineva – la tine. Şi nici nu-mi propun asta, dar aş vrea, poate, să derulez timpul şi să-mi spun, culmea, „la timpul potrivit”, că trebuie să apreciezi atunci când ai o persoană, altfel o pierzi. Atât! Mai mult nu cer.