Sunt aproape convins că o să ajungem să ne eutanasiem cu ştaif. Ne ducem la o farmacie, după ce consultăm un psiholog, de unde ne luăm avizul, după care ne omorâm în voie. În fond, nu noi am ales să trăim, deci e normal să decidem cu privire la moartea noastră.
Şi toate astea se vor fi întâmplat tocmai pentru că omul, în calea sa de a deţine totul, într-o clipă de luciditate, e suficient, va conştientiza deşertul, angoasa. Pe această logică, obişnuit să pună mâna pe lucruri, nu se va putea obişnui cu „eşecul”, deci se va arunca în neant!
Şi această viziune distopică macabră este, într-un fel, pozitivă! După ce sufletul o să fie transformat în materie, la nivel discursiv, atunci totul o să devină o maşinaţie futilă. Omul, în acest sens, o să facă parte dintr-un mecanism, ca o piesă ce poate fi înlocuită oricând, din care tot ce ţine de individualismul său o să fie perimat. Să nu uităm, „produsul este o extensie a omului”.