George Colang

De fiecare dată când nu pot să scriu ştiu că este vorba de tine. Blocajul, aporia, nebuloasa – toate duc spre tine. Şi poate că este, într-un fel, normal să fie aşa. Dacă ar fi fost foarte clar, cine ştie, m-aş fi gândit acum la tine? Începi să te ştergi din mine, uşor, dar eu nu vreau asta, mă încăpăţânez să rămân cu tine, să fiu cu tine.

Ascult o baladă din copilărie, îmi aduc aminte de mine. Îmi plăcea de atunci, însă abia acum o înţeleg. Uneori, timpul ne dă adevărata faţă a lucrurilor, nu lucrurile în sine, ci proiecţia pe care o avem asupra lor, a evenimentelor, iar astea sunt legate, evident, de conştiinţa noastră, de timpul răsucirilor noastre, de felul în care ne raportăm la existenţă în ansamblul ei, dar în hăul particularităţilor ei. Un sărut de acum 10 ani poate să nu mai însemne nimic în prezent, însă putea să fie totul atunci. Şi chiar era!

Evenimente lipsite de sens, aleatorii, lucruri care nici măcar nu erau luate în calcul, pot fi totul acum, în prezentul dansului nostru. Şi uite aşa, draga mea, alegem să sortăm printre dimensiuni, să ne creionăm parcursul vieţii în funcţie de ceea ce ne face să trăim cu adevărat. Iar mulţi, ca să vezi şi să nu crezi, până la capăt, trăiesc prezentul prin trecutul lor.

Şi totuşi, dacă stăm să ne gândim, nu e prea mult să folosim „trecutul” ca simptom pentru o pârghie de evenimente care ţin de fondul nostru interior? E prea mult!  Sunt particulele existenţei noastre, lucrurile de care nu ne putem desprinde, care ne dau gust, ne fac până la urmă să fim noi. Ce aş fi fost eu fără iubirile mele? Fără cărţile mele? Fără dramele mele? Fără nimicurile mele? Nimic!

Aleg atunci să văd cum ne ţineam în braţe, cum eram alături de tine, atunci când eram! Aleg să aleg, să-mi desenez conturul îmbrăţişărilor noastre, să-ţi văd chipul printre ape, drumuri, nisipuri. Aleg să văd, să mă văd pe mine prin tine, ca să cumva la mine, să nu mă pierd.