Nu pot să nu remarc o tendinţă a omului actual, condus de reţele sociale, virtual şi tot ce înseamnă Second Life. Încă operăm cu acel creier reptilian, cum bine spunea amicul George Carlin, iar opţiunile virtuale vin în contratimp cu firavul năravului nostru. Mai precis, societatea de consum îţi creează iluzia că eşti doar la un click distanţă de marea ta iubire. De unde derivă tot deranjul! Câte relaţii nu s-au distrus plecând de aici? Câte femei nu şi-au maltratat viaţa pentru că erau asaltate de mesaje pe Facebook, iar în viaţa reală simţeau că nu sunt iubite? Câţi crai nu trăiesc aceeaşi dramă?
Mitul supraomului de masă, Umberto Eco! Toţi suntem ideali, între patru pereţi, singuri. Însă, când dăm unul de altul pe stradă, paradoxal, nici nu mai ştim să comunicăm, ne speriem, ne ascundem în telefon şi învârtim scenariul putrefacţiei noastre printre chipuri ideale. Şi totul este cu atât mai apăsător cu cât avem iluzia alegerii nelimitate. Dar unde e logica în asta? Dacă poţi alege dintr-o sumedenie de alegeri nelimitate, atunci eşti limitat tocmai de faptul că nu poţi ajunge la nelimitat. Şi uite aşa, deşertul, angoasa, îndepărtarea de oameni buni din viaţa noastră, de alegeri reale, apropierea de himere, adularea de iluzii. Iar totul se petrece în timp ce zâmbim frumos! În poze, nu în viaţa reală!