Dacă viaţa se reduce la un joc meschin, atunci pot spune că am obosit. Dacă totul este plat, atunci sigur pot spune că m-am plictisit. Ei bine, cam aşa funcţionăm. Când totul este liniştitor şi cald, fugim spre înţelesuri străine, parcă să ne scoată din amorţeala toropelii. Când este haos, ne dorim bariere ferme de împotrivire. Şi tot aşa. Cert e că, niciodată, nu o să fim mulţumiţi cu ceea ce avem, ori nu avem! Paradoxal!
Îmi dau seama, cu trecerea timpului, că iubirea nu poate să apară aşa în spaţiul oricărui individ. Deşi risc să par un pic elitist, iubirea are nevoie de un gram de înţelepciune, altfel se pierde în gelozie, dispreţ, taină, orgoliu. Nu oricine are darul iubirii. Şi chiar mai mult, nu toţi sunt pregătiţi să iubească. Şi cel mai mult, nu toţi au norocul să ajungă la iubire. În fapt, poţi ajunge la iubire, dar dacă nu ai inteligenţa necesară să o sorbi, s-ar putea să dispară. La fel, dacă nu dai peste ea, nu îndeplineşti condiţia minimală de a ajunge la ea. Iar în ultimă instanţă, dacă nu vine peste tine, nu ai cum să ajungi la ea. E doar logică de doi lei, până aici. Însă, dincolo de logică, rămâne raţiunea inimii. Şi cel mai onest ar fi să o ascultăm, nu să o afundăm în orgoliu, ori joacă inutilă. Dacă reuşim, atunci într-adevăr suntem înţelepţi într-ale inimii!