În 2011 am publicat prima mea carte, tema fiind legată de portretul omului actual şi barbaria contemporană. După care au urmat studii în alte lucrări, doctorat, articole. Practic, în ultimii patru ani de zile m-am ocupat, fără înveliş, de tot ce este mai urât în natura umană. Deşi, spre deliciul unora, niciodată, în scris, nu am intrat în detalii; pentru asta există surse şi trimiteri. Mai important pentru mine a fost travaliul filosofic – cum ajungi să comiţi atrocităţi, om fiind?!
Însă, în viaţa personală, deşi mintea era centrată pe rău, s-a petrecut un lucru ciudat, am început să văd, în oamenii pe care-i întâlneam, lucruri pozitive, chiar mai mult, numai lucruri pozitive, aproape nimic negativ. Unde pe partea de cercetare eram obligat să vad manipulări şi retorică meschină, pe partea concretă a vieţii mele vedeam numai miere şi lapte. Culmea, chiar în oameni barbari.
Nu ştiu dacă e vârsta, ori poate idealismul care s-a aciuat în mine, dar nu mai pot să văd decât din perspectiva valorilor morale. Deşi critic, nu o fac niciodată personal, nu atac, nu intru într-o logică reptiliană, meschină, plec de la bună-credinţă, de la ideea că toţi suntem purtători de inimă, vectori morali. Ceea ce, să fim serioşi, nu este aşa, dar poate că mă încăpăţânez să văd asta, să vreau să văd asta în oameni.
În schimb, viaţa în ansamblu este barbară. Dacă la nivel micro oamenii sunt buni, macro este nenorocire. Nu ştiu cum, dar este o aporie interesantă. Rămâne de văzut unde o să ducă. Cert este că trebuie să-mi revin, să nu mai ofer aşa de uşor gir celor pe care-i cunosc, ori oamenilor cu care intru în contact. Măcar un pic!