“În timp ce tu umbli după fuste, alţi masculi pot să umble după fusta femelei tale.” Ne spune Jared Diamond în ” De ce e sexul o plăcere?” Dar oare nu asta e miza? Să fugim mereu după altceva, iar pe urmă să ne dăm cu capul de pereţi? Evoluţia ne obligă!
Cred că toţi, fără să ne dăm seama, căutăm perfecţiunea dincolo, niciodată lângă noi. Şi femeile, mai ales femeile, dacă se uită la bărbatul de lângă ele, în primă instanţă, văd proiectul, adică ce poate fi acel om, adică aspectele negative care trebuie corectate. Deci, văd critic ceva fundamental, omul care ar trebui să fie totul pentru ele.
În schimb, bărbaţii se dau cu totul, împinşi fiind şi de forţa somatică, genetică. Evoluţia, bat-o vina! Bărbaţii nu trec „femeia” prin filtrul perfecţiunii, se mulţumesc să o aibă, să o deţină, de unde decurge o altă nebunie.
Astfel, femeile văd mereu altceva în bărbatul de lângă ele, iar bărbatul se limitează la posedare, atât şi nimic mai mult. Practic, în aceşti termeni, nici unul nu iubeşte cu adevărat, toţi o fac, aşa cum îmi spunea un bucătar turc, pe jumătate. La întrebarea mea, pusă unui român, dacă e mai bine să iubeşti mai puţin într-o relaţie, românul mi-a spus, evident, că „ar fi bine să iubească amândoi la fel de mult”. Turcul? Şi aici vine frumuseţea, să „iubească amândoi mai puţin”! Şi eventual femeia să vorbească mai puţin, nu de alta, dar e frumoasă tăcerea!
Cert este că nimeni, mai ales în lumea actuală, nu mai este dispus să se dea cu adevărat. Toţi o fac din vanitate. Grabă, stres, nebunie – toate astea sunt aspecte care îndepărtează omul postmodern de idealul unei iubiri care, culmea, nu numai că a apus, dar nu o mai resimte nimeni ca fiind strălucitoare. Totul este materie, nimic nu este moral!