Autorii mereu au fost luaţi la pachet de ideea că pot cuprinde lumi apuse. Astfel, din imensul construct, au apărut şi persoane gata să le soarbe, să le cuprindă. Mă întreb, ce pot iubi admiratorii la icoanele lor? Căci, fie cât mai simplu spus, plăsmuitorul va fi mereu diferit de proiectul său. Una este omul din spatele autorului, alta este autorul din spatele operei. Auditoriul, în acest sens, are acces la autor, niciodată la om. Şi atunci ce iubeşti? Omul sau autorul?
Sigur, veţi spune, dar autorul este Omul. Chiar este? Eu tind să cred că autorul este expresia ideală a omului, cel mult o zvâcnire de moment, de creaţie, de luciditate. Un compozitor nu este compozitor când duce gunoiul. Un autor nu este autor când plăteşte taxele şi impozitele. Un pictor nu este pictor când învaţă pe cineva să deseneze. Şi tot aşa.
Ne îndrăgostim, cel mult, de proiecţia ideală a omului, ori poate de ceea ce ne proiectăm cu migală. Şi astfel poate că ne înşelăm pe noi înşine, dar ce poate fi mai frumos decât să te păcăleşti cu lumea unui creator? În fond, în viaţa de zi cu zi nu alegem să sortăm în funcţie de un bilanţ ascuns? Nu sortăm după ghidul virtual al proiectului ideal?
Poate că este mult mai bine, dacă stau să mă gândesc, să-ţi alegi portretul autorului şi să-l iubeşti, decât să o faci după un muritor de la colţ de stradă, ce-ţi poate oferi el? Cel mult o gură de plictis. Atât şi nimic mai mult. Ce îţi poate oferi autorul-om? Nimic! Unde nimicul poate fi totul!