Cred că, inconştient, ne încorsetăm inima după ce suferim. Intrăm într-un recul, poate, ne schimbăm fundamental mişcările, gândirile, dorinţele. Cu toate astea, nu renunţăm la idealul iubirii, e acolo, însă nu mai suntem pregătiţi să ne deschidem cu adevărat, aşa că ne închidem, ne coasem rana, aşteptăm incredibilul, poate lumina de la capătul tunelului. Totuşi, nu ar fi mai onest să ne deschidem porţile? Să încercăm să ne lăsăm vânaţi de lupi? Ce pierdem? O inimă tranşată nu poate fi eviscerată! Şi atunci, nu e mai rentabil să iubim necondiţionat, să fim deschişi cu adevărat? În fond, iubirea nici nu ştim de unde poate să apară. Poate că trecutul dureros nici nu a fost iubire, poate a fost doar orgoliu belicos, atât şi nimic mai mult. Cum putem să probăm butaforia trecutului dacă nu facem apel la o inimă onestă? Nu avem cum! Şi atunci hai să ne lăsăm purtaţi de beţia dionisiacă a sufletului! Cine este tiran, să dea cu noi pe jos! Poate că aşa o să fim mai aproape de ceea ce poate fi iubire genuină!