Există în mentalul colectiv o inepţie cât casa de mare care sună în principiu aşa – dacă îl cunoşti bine, atunci totul se leagă. Ori, nu a ieşit pentru că nu l-ai cunoscut. Şi tot felul de variaţiuni pornind de la ideea banală că omul poate fi cunoscut.
În primul rând, ştiinţele pozitiviste au introdus ideea că „monada” subiectivă poate fi cunoscută. O idee de sorginte modernă, matematică, a la Descartes, seacă. Iar de aici toată psihologia modernă care îţi dă definiţii pornind de la ideea că te scarpini în nas.
Ontologia, spre deosebire de ştiinţele pozitive, nu-şi aruncă un „datum” în faţă, nu postulează un plan concret din care, pe calea deducţiei, ori inducţiei, să tragă nişte raţionamente, ci rămâne în spaţiul ironiei socratice. Să nu uităm că Socrate a fost omorât de societate pentru că nu era în acord cu norma! Ei bine, astăzi, suntem tot acolo – orice individ crede cu tărie în faptul că omul poate fi cunoscut, de parcă ar fi vorba despre un produs etichetat, rece, într-un raft.
La modul ipotetic se pot trage raţionamente. Însă, orice ştiinţă pozitivă evacuează „indescifrabilul” şi-l lasă filosofiei rămânând chipurile certă. Şi uite cum ajungem iarăşi la Socrate. Ei bine, Socrate era singurul „incert” din lumea greacă. Ironia lui era adusă tocmai asupra celor care erau cerţi, siguri pe raţionamentele lor. Sună cunoscut, nu? Însă, ce facem când Rusia este certă, iar America este certă? Nu cumva ajungem la un soi de război? Ce facem când, într-o relaţie, toţi „ştim” cum stau lucrurile!? Nu oare ajungem să ne despărţim pentru că ştim cum stau lucrurile şi nu pentru că nu ştim? „Cert” e că omul postmodern este mult prea cert! Este aşa de sigur pe el încât e în stare să bage mâna în foc şi să scuipe în apă! Dar unde ajungem?
Discuţia este mult mai amplă pentru un articolaş banal de blog. Pentru cei care vor să se consulte cu privire la natura umană, să se pună în faţa unei oglinzi, să se uite puţin, iar pe urmă să „spună cu certitudine” care e treaba cu ei! Dacă nu s-au prins, să pună mâna pe nişte greacă veche să vadă cum e cu „πολυτρόπως”, iar pe urmă pe latină, „persona”.
În esenţă, noi nu ne cunoaştem pe noi şi avem pretenţia că-i putem cunoaşte pe alţii? Noi nu ştim ce decizii luăm cu privire la noi, dar avem suficienţa de a pretinde că ştim cum stau lucrurile cu cei din jurul nostru? Suntem mult prea ignoranţi şi suferim mult prea mult ca să înţelegem că de fapt suntem nişte „trestii nenorocite”, cum spunea Pascal, nu nişte „subiecte” reci a la Descartes.
Dragii mei, omul nu este un număr, naziştii spuneau asta, nu este nici „activ” sau „pasiv” cum apare în contabilitate, nici „partener” când e vorba de iubire, astea sunt doar concepte de doi lei prin care se şterge deşertăciunea umană, prin care oamenii sunt convertiţi în extensii ale unor produse comerciale. Noi suntem extensii, spunea un filosof de castă, îmbrăţişat de Steve Jobs, ale unor produse. Dacă o să tot credeţi că ştiţi cum este cu omul, atunci să nu vă miraţi când unii vor ştii cum e treaba cu voi!
Toate raţionamentele de genul „omul este în cutare fel” sună bine doar metaforic, sunt rentabile strict mercantil, dar sunt lipsite de conţinut ontologic. Practic, sunt modalităţi prin care ne fentăm destinul. În fiecare zi! Şi când te gândeşti că sunt cretini care se despart pentru că „ştiu ei cum stau lucrurile”!