Cred că toţi ne dorim la început de relaţie să ne sincronizăm, adică, în alţi termeni, să ne minţim. Mai cred totuşi că, dacă ne-am uita măcar pentru o clipă, am putea să ne dăm seama dacă o luăm pe un drum greşit. Şi atunci, se petrece un eveniment hermeneutic destul de interesant – deşi conştientizăm că o luăm pe un drum greşit, ne aruncăm din frică de singurătate în braţele unei logici meschine. Asta înseamnă că alegem mereu calea cea mai uşoară.
În al doilea rând, putem să conştientizăm hăul hermeneutic şi astfel să punem punct idilei conturate pe genunchi. Se poate întâmpla şi asta, mai rar, dar se întâmplă. Ce rezultă? Că astfel de indivizi nu sunt ahtiaţi după închipuiri de moment şi nici nu ţin să se ia la trântă cu singurătatea, chipurile fugind de ea.
Iar acum să tragem linia. Cine câştigă în toată babilonia de faţă? Cel care simte că greşeşte, dar care face din minciună un adevăr? Sau cel care a priori se împotriveşte unui posibil accident fericit? Cine este autentic în trăire? Gândacul sau fluturele?