Atunci când, Veblen, a vorbit pentru prima oară în termenii barbariei economice, am tresărit zicând că asta era ideea care mi-a lipsit în carte, dar care o să apară făţiş în teza de doctorat. Recent, l-am descoperit şi pe Niculae Bellu spunând acelaşi lucru, dar dintr-o perspectivă morală.
Nu ştiu cum să spun dar, pentru omul actual, acumularea de bunuri ţine de esenţa sa, de parcă la naştere, fără telefon, ori maşină nu ar fi putut să behăie. Şi nu vreau să se înţeleagă de aici că sunt împotriva materialismului, ori că ridic în slăvi un romantism deşănţat al sufletului, dar oricând fără prea multe calcule aş băga mâna în foc pentru o certitudine suavă – ca să iubeşti nu ai nevoie de lucruri. Ca să poţi ţine pe cineva de mână, nu ai nevoie de maşină. Ca să faci dragoste, nu ai nevoie de haine, ba chiar te încurcă.
Dragii mei, noi suntem ăia goi, barbarii, nu homo tehnicus, cu aparate şi căşti în urechi. Aia e forma exagerată a unor ideologii care fac din noi doar consumatori de produse. Ori în termenii lui Eco, supraoameni de masă. Nu avem nevoie de multe lucruri, de cele mai multe ori ne încurcă, ne stau în cale, ne îndepărtează de tot ce ţine de suflet. E simplu, trăieşti, iar dacă ai noroc, iubeşti! Acum depinde de tine ce alegi.