Mă întreba cineva, într-un club, cum de se distrează filosofii? Nu ar trebui să stea undeva într-un colţ şi să sufere? Să gândească în întuneric? Iar răspunsul meu a fost: păi de unde să ne culegem material?
Nu ştiu cum să spun, dar oamenii de rând cred că filosofii trăiesc printre stele şi nu au nici o legătură cu lumea pragmatică. De când cu Heidegger, am învăţat că „omul în primă instanţă şi cel mai adesea” stă în „cotidianitatea sa medie”, adică, pentru neavizaţi, în turmă, în „bancul de heringi” al lui Kierkegaard. Mai simplu spus, filosoful stă în primul rând, are bilet la circul ciudaţilor, în limbajul lui George Carlin.
Filosoful nu are cum să fie rupt de realitate pentru că el o construieşte, asta nu înţeleg oiţele. De la filme, cărţi, ideologii politice, totul este trecut prin camera de lucru a unui filosof. Şi nu vreau să monumentalizez filosofia, nici vorbă, ci să-i dau nobleţea care a fost furată de pseudo-ştiinţe. Totul a fost acaparat de specializări, iar omul actual are impresia că ştiinţa este bătută în cuie, dar asta e o altă problemă.
Filosoful nu este un încuiat care plânge printre poezii. Este destul de pragmatic, ştie pe ce să mizeze, nu este rupt „de realitate”, mai ales dacă „realitatea” este un concept aşa de „popular”. Deci, da, filosoful se poate distra, culmea, asta pentru că, înainte de a fi filosof, este om, nu vine din stele, nu are ţinte de dus şi nu e nici ahtiat după sughiţuri epistemice.