Am crezut mereu, în prostia mea, că singurul lucru care contează în viaţa asta este să găseşti iubirea. O idee năstruşnică, având în vedere că omul postmodern este mult mai aplecat spre soluţie, nu polemică idealistă. În idealismul meu, am oferit mereu totul, m-am pus pe mine pe locul doi, mi-am spus că numai aşa pot atinge idealul unei noeme construite cu ardoare din focul sufletului meu. Însă, Lumea, se pare, nu este pregătită pentru oameni ca mine, Lumea vrea să câştige tot timpul, să spulbere, să demonstreze, să-şi arate că oricând poate avea dreptate.
În schimb, eu nu am ţinut niciodată să am dreptate, ci să visez exact ca un romantic incurabil. Şi m-am lovit, poate că am pierdut după părerile unora, dar în esenţă am câştigat, chiar dacă nu mi-a propus să fac asta! Nu am înşelat şi astfel nu m-am înşelat pe mine. Eu nu am ce să-mi reproşez, nu am de ce să mă ascund de mine. În fond, am fost onest cu lupta mea interioară.
Sigur că pentru omul postmodern deja devine o glumă să pui totul în termeni morali. Sigur că, până la urmă, fericirea de moment e mult mai prodigioasă, mai seducătoare, nu cicălitoarea morală! Cine mai are timp de aşa ceva? Evident, idealiştii ca mine!