Simulacru! Ce cuvânt! Mereu mi-a plăcut, poate pentru că ne este aşa de aproape, mereu la îndemână. Şi asta pentru că, în primul rând, ne minţim pe noi. Şi o facem pentru că e, într-un fel, normal să o facem. Ce altceva să facem cu viaţa noastră? Doar ne ducem crucea ca Sisif!
Acum, că ne minţim pe noi…nu e tocmai o tragedie, însă când ne minţim, există o probabilitate destul de mare să-i luăm şi pe alţii la pachet! Şi uite aşa, minţindu-ne pe noi, ajungem să-i minţim şi pe alţii! Ne minţim, de exemplu, că iubim! Şi evident găsim o victimă. Săraca! Exact ca pisicile, ne luăm doza de fericire şi mergem mai departe, fără să punem prea multe întrebări, fără să ne gândim că-l călcăm pe celălalt în picioare. În fond, cine e celălalt? Are el vreo relevanţă în acest joc mefistolic al fantasmelor mele? Evident, nu! E doar un mijloc, niciodată scop.
Cel mai adesea ne minţim, chipurile, iubind! Asta este deja o axiomă a vieţii, dacă putem pune deşertul în termeni matematici! E facil, în fond! E la îndemână, iar dacă avem şi darul seducţiei, cu atât mai mult!
Nefericirea? Apare şi ea! Este reversul medaliei, este balansul beneficiilor, este zâmbetul costurilor. Nu putem să mergem doar pe credit, la un moment dat trebuie să cotizăm într-o scară a valorilor, trebuie să întoarcă cumva împotriva noastră, căci o merităm!