Am tot căutat mereu necăutatul. Mi-am spus că deşertul nu este aşa de mare pentru nasul meu egotic. Să las eu ceva să-mi scape? Şi cum poţi să-ţi aşterni colţi de raţiune? Cum altfel decât punând în plan secund lucruri ce par minore. Atenţie, ce par! Pentru că atunci când te uiţi pe cheiţa ontologiei ai impresia că întrebările te pot conduce pe drumuri apuse. Totuşi, făcând asta, uiţi esenţialul, uiţi să vezi tot ce este mai frumos lângă tine. Uiţi să mai iubeşti. Eşti aşa de ahtiat după marile întrebări încât iubirea aşternută în faţa ta, în toată splendoare ei, devine doar o glumă. Şi nu meriţi oare să ţi-o iei? Nu meriţi oare să suferi pentru tot ce ai cules? În fond, iubirea de înţelepciune nu poate să ţină loc de Iubire. Culmea, s-ar putea chiar să pierzi dacă nu alegi una dintre cele două căi! Căci nu le poţi face pe toate!