Nimeni nu este complicat în esenţă, toţi suntem banali. Însă, tindem aşa, ne întindem mereu capcane, din dorinţă de exacerbare, din stimă de sine cu steroizi, din narcisism avid, ne postulăm tot felul de lumi, unele mai seducătoare decât altele. Până la urmă, nici noi nu ştim ce vrem, dar ne place să credem că ştim ce vrem, mai ales să deţinem controlul. Şi uite aşa, apar categoriile de oameni, bărbat prost, femeia proastă şi frumoasă, bărbat chel şi potent, femeie cu gust şi rafinată. În esenţă, nu există deşteptăciune când e vorba de pat, cum încearcă tot felul de bloggeri să ne arate, chipurile că numai cu femeile deştepte se pot culca, poftim? Să fim serioşi! Ăştia chiar se cred? În fine!
Îmi aduc aminte aici de povestea unui fost coleg de facultate, despre cum era fascinat de prostia unei tipe, asta ca să rupem stereotipurile stupide de genul „Eu sunt fascinat de femei deştepte”. Aşa, tipul acesta era fascinat de proaste. Îmi spunea: „Bă, George, asta era aşa de proastă, când trecea pe lângă flori, frate, se uscau! Puteai să mergi la teatru cu ea, oriunde, mă fascina pur şi simplu, tot ce spunea era împotriva raţiunii. De aia mă fascina!” în fond, cine are curajul să spună că este deştept în toate? Există aşa ceva cu adevărat? Nu asta se chinuia săracul Socrate să destrame?
Toţii indivizii ăştia care caută „femei deştepte” caută de fapt să se pună într-o lumină pozitivă, banală. Unui individ de genul acesta i-aş pune în poală o gagică bestială goală, asta în timp ce el mimează că citeşte din Kant! Oare ce o să facă amicul? O să-i dea un test de inteligenţă înainte să purceadă? Să fim serioşi!
Aşadar, eu iubesc proastele! Pentru că şi eu sunt prost. Pentru că toţi suntem în esenţă proşti dacă credem că nişte categorii pot spune ceva cu privire la natura umană.