George Colang

Sunt momente când şi somnul ne joacă feste, de parcă totul este făcut să fie împotriva noastră. Oricum am încerca să ne salvăm, să ne scoatem de sub insolaţia somnului, tot nu am reuşi. Şi asta pentru că somul are un mod ciudat de a fi. De fapt, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile sale, vom putea să observăm că există, mai exact, două tipuri de somn: somnul nevinovat şi somnul vinovat.

Somnul nevinovat este „nevinovat” pentru că este sincer, pentru că nu este rupt de propria sa pornire, de la felul său natural de a fi. Somnul nevinovat este adânc, fără întreruperi, fără frustrări, fără să se pună împotriva sa. Somnul adânc nu este niciodată tulburat, nu are ruperi de ritm, este pur şi simplu lin, ca o melodie ce se desface uşor, urmărindu-şi propriul curs, calea cea dreaptă, sinceră, jocul real al îndeletnicirii sale. În somnul sincer nu există saţietate şi dezgust, doar vise noumenale, descărcate de propriul lor adaos, de propria lor nemulţumire. Aici nu există desfrâu, medicamente şi sedative, nu sunt puse întrebări, ci  se dau răspunsuri, soluţii molcomitoare.

Somnul vinovat, în schimb, este mult mai interesant, nu prin simplul fapt că se deosebeşte de virginitatea somnului necorupt, ci prin faptul că păstrează totuşi ceva din starea de veghe, din mâna citadină a vieţii, nedeslipindu-se în esenţă de trezire, de causticul cauzalităţii cotidiene. Somnul „iepurelui” este cunoscut mai mult pentru nevoia de somn, pentru obsesia de a pune mâna pe somn, pe somnifere. El ne obligă să fim scorţoşi cu noi, cu micimea noastră, cu minunea de a fi om,  de a fi nevinovat şi obosit. Somnul coruperii nu stă să se calmeze, să-şi uşureze menirea, nici vorbă! El se desfată cu jocul perfid al nenorocilor noastre, cu deşerturile pline de ţepi, colţi ai destinului nostru, fraţi ai nevoilor noastre de a ne fi „cunoscut” într-o lume a necunoaşterii.