Cele mai potrivite momente „de a scrie” sunt tocmai când nu poţi să scrii. Da! Exact atunci conştientizezi şi cele mai tenebroase ascunzişuri. Pe urmă, oropsit şi nehotărât nu faci decât să te afunzi în spatele urmei pe care a lăsat-o cumva inconştientul. Atâta tot.
Dacă stau şi mă gândesc strict la mine, cred că nu aş mai fi trăit dacă nu ar fi existat scrisul, sau poate pârghia de a te scoate din imensul lumii. Scrisul m-a salvat de atâtea ori, ba m-a făcut să văd ceea ce nu văd, mi-a dat de mâncare, şi parcă mi-a turnat ciment în pantofi. Toţi suntem salvaţi în viaţă de câte un ciot umil. Unul o violează pe una. Altul se masturbează pe furiş. Mulţi se scarpină în nas. Uite aşa trece vaporul pe sub negura peremptoriului.
Ne sculăm din neant, avem zile de maximă intensitate, frământări neuronale, ancestrale, viscerale şi încordate! Sorbim în imensa noastră micime, şi găsim cumva un steag salvator. Lucrurile care ne ţin în viaţă nu au fost niciodată cele pe care le considerăm mari, ci cât se poate de mici, aşa de mici încât ghiontul concretului nostru nu conteneşte să se zbată, să se sufoce, ci să se adune, să se ia în braţe, şă-şi strige că are de trăit!