Operăm cu certitudini și asta ne dărâmă. Plecăm de la premisa că le știm pe toate și astfel punem etichete cu privire la persoanele din mediul virtual. E și ușor, dacă sportul național este scuipatul de semințe, atunci de ce nu ar fi și eticheta? Acum, lucrurile sunt foarte simple, pentru majoritate rețelele de socializare sunt totul. Ele dau voce ,,dobitocului de la colț de stradă”, ca să-l citez pe Umberto Eco, dându-i astfel impresia că este buricul pământului. În fapt, e doar un algoritm care-i aduce aproape pe cei cu pasiuni comune, valori comune, principii comune. În acest fel se creează o buclă și se conturează un portret de consumator. De ce credeți că a fost limitat numărul de prieteni pe Facebook? Că nu putem avea mai mult de 5000 de prieteni în viața reală? Să fim serioși. Inițial nici nu a existat o limită, până când un individ a început să dea aleatoriu cereri de prietenie și a stricat astfel posibilitatea algoritmului să-și facă treaba. Deci, practic, suntem alături de oameni care ne dau impresia că suntem mai mult decât suntem. De aia vezi, și chiar rămân surprins, jurnaliști mai vehemenți pe Facebook decât la televizor, tot felul de oameni care dau sistemul peste cap, războaie personale, răfuieli, circ, barbarie.
Acum… când două lumi diferite se întâlnesc, e normal să apară și coliziuni, pentru că fiecare individ în postmodernitate este influncer, ori Supraom virtual. Ori, cel puțin, are iluzia că este. Din acest motiv reclamele actuale, spre deosebire de cele din anii 80, 90, se axează direct pe consumator și relația acestuia cu produsul. Asocierea de produse cu vedete a început să scadă vertiginos din momentul în care au apărut rețelele de socializare. Locul lor a fost luat de ,,oameni de rând”. Ei bine, acești oameni de rând reprezintă probabil 10% din demografia rețelelor sociale. Ei sunt asumați, ori ascunși. De unde o întreagă industrie de PR, la care noi încă nu ne pricepem, deși există o sumedenie de facultăți de relații publice și comunicare. Și nu ne pricepem pentru că istoria are efectele ei, iar unele lucruri oricât de mult ai încerca să le forțezi, să crească organic, nu ai cum. Dar asta e oricum o altă discuție.
Pentru restul de 90% din utilizatori rețelele de socializare sunt de fapt niște aplicații matrimoniale, ori pur și simplu de adulmecare… A ce anume? A ideilor pe care le vând cei 10% care chiar știu să vândă și să se vândă. Este o afacere profitabilă care o să ducă pe drumuri nebănuite. În viitorul apropiat o să vorbim de ,,self digital” ca propriul nostru suflet. O să ne identificăm așa de mult cu tehnologia aceasta încât Second Life o să devină normalitate. Deja pe logica resentimentului apar nihiliști de tot felul, indivizi care găsesc esența vieții, ori guru de catifea ce indică mersul lucrurilor. Totuși, la nivel de vulg, lucrurile sunt simple, oamenii resentimentari judecă gratuit, au impresia că știu totul despre ceilalți doar pentru că văd niște poze, ori câteva cuvinte înșirate, deși cel mai simplu să manipulezi este să arăți, nu să te ascunzi.
De ce se pun etichete? Pentru că Impersonalul Se, așa cum e descris de Heidegger, se reduce la goana subită de a fi în medie. Aici trebuie să ieșim din turmă, doar ca să intrăm în turmă. E un paradox frumos care ne ține laolaltă și ne dă suflu ca umanitate. Locvacitatea este, până la urmă, nucleul fundamental al omenirii, deci zvonul, bârfa, intriga – toate acestea – sunt încurajate și întreținute de aparatele de comunicare. Problema este însă când apar moralizatori la tot pasul, adică… forme fără fond. Pentru că nu ține în esență, totul fiind butaforie, dar ține în intrigă, construiește ura artificială, boala care ne transformă în judecători, în jandarmi ai gândurilor. De aia ne dăm block și ne scuipăm virtual, pentru că rețelele de socializare nu fac decât să scoată la suprafață creierul reptilian cu care operăm. Noblețea e mereu în altă parte…