Cred că cel mai rău îți faci nu când te păcălești că iubești, ci mai degrabă atunci când nu accepți că iubești. Din frică poți să fugi, să te minți, să te arunci în brațele altuia, poți să faci practic orice. De ce? Pentru că refuzi să accepți că inima ta poate să aparțină cuiva. M-am tot gândit la mitul androginului și mi-am spus că e o minciună frumoasă, însă dacă stai să vezi profunzimile, să pătrunzi esența, ajungi la ,,nunta în cer” a lui Eliade. Sincer….noi nu putem să le râdem în nas zeilor decât prin apelul făcut la iubire. Acum, evident, iubirea nu apare la colț de stradă, ca și cum ar fi o sticlă de cola, ori pentru că ne simțim noi singuri. De aia, în principiu, iubirea poate fi diferită de căsnicie, de ideea de a face copii, ori pur și simplu de orice altceva care ar putea să ducă în mentalul colectiv la ideea de iubire. Asta nu înseamnă totodată că iubirea nu se poate afla în căsnicie etc, însă ideea e că nu e la îndemână. De cele mai multe ori ,,iubirea” de turmă e lângă, e facilă, e foarte ușor de ajuns la ea, ține de conjunctură, este la locul de muncă, în orașul tău, lângă tine…
Totuși, se întâmplă poate să dai peste o persoană care să fie ruptă din tine. O vezi că are ochii tăi, stilul tău, vine din alte lumi, dar este ca tine, nu pentru că se obișnuiește cu tine, ci pentru că este pur și simplu ruptă din tine. Nu ține de cuvinte, nu ține nici măcar de atingeri, ține de lumi nescrise, de povești ce țin să-ți arate că poți fi personajul propriei drame, eventual grecești. Și aici apare noema – nu este oare păcat să fugi de tine? Pentru că mitul ne spune că doar așa poți să le râzi în nas zeilor.
Viața este o repetiție, ,,la repetiție” îmi spune omul care duce tava unde mănânc. Stau și mă opresc, omul ăsta nu are nevoie de mitul lui Sisif ca să înțeleagă că totul este o cauzalitate futilă. Cu greșelile lui… luptă împotriva Zeilor, le râde în nas pentru că duce o tavă, știe că orice ar face în lumea asta nu ar avea sens. A pierdut șansa de a iubi, dar își duce destinul pe tavă la fel cum Sisif își plimba piatra în brațe. Nu a avut noroc, nimeni nu are până la urmă. Nu știu de ce mă gândesc mereu la el și văd mai mult în ochii lui, poate că este mai mult decât este, poate că este mai multă filosofie în el decât în trei universități de top.
Cred astfel că repetiția nu poate fi ruptă decât în ceruri. Și acum ajungem acolo? Doar prin celălalt. Nu avem nimic altceva decât să ne rupem de individualitate și să ne îmbătăm cu alteritate. Celălalt e de fapt drumul…restul e tava.