Toți caută fericirea, unii la reduceri, alții la loz în plic. Cert e că nu există om care să nu se închine la fericire. Nimeni nu stă să se gândească dacă există, iar dacă o relativizează o fac doar pentru că trec printr-o perioadă dificilă. Sigur că fericirea nu poate să fie la fel pentru toți, poate să se regăsească în activități comune, poate să fie trasată pe o hârtie, ori pur și simplu banalizată, relativizată. Totuși, căutarea fericirii este miza umanității, nu fericirea în sine, mai degrabă. Și asta pentru că nimeni nu știe cum arată fericirea cu adevărat, mai ales că această căutare seamănă mai degrabă cu o orbire – deși nu ai idee ce vrei să cauți, tu cauți! E ceva acolo! Și atunci nu am putea să spunem că de fapt fericirea este căutarea ei? Într-un fel sisific, dar nu plictisitor, fericirea ar putea să fie o eternă reîntoarcere a acelorași frământări. Un singur lucru rămâne totuși în picioare, fericirea are nevoie de mișcare, nu poți să cauți dacă stai pe loc, veșnic pe scaun. Și dacă te duci la Etica Nicomahică a lui Aristotel și dai la o parte toate învelișurile fenomenologice rămâi cu o singură idee – activitate. Deci, omul are nevoie de o activitate să se pună în mișcare. Compozitorul este pus în mișcare de inimile celor care-i ascultă compozițiile, dar el a pierdut nopți în șir, s-a chinuit, a încercat să găsească mărimea justă, să surprindă diavolul creației și să-l pună la muncă. Ei bine, asta înseamnă activitate, nu static. Deci, este esențial să înțelegem un lucru simplu – fericirea are nevoie de mișcare, chiar dacă stai pe loc, are nevoie să curgă, să fie în stare pură de devenire, de transformare, nu este statică și cu siguranță nu rămâne încremenită în proiectul ei, ci se acomodează cu dansul vieții noastre.