Adevărul e că majoritatea oamenilor sunt frustrați. De fapt, cam toți. Mai puțin muzicienii. Ce să vrei mai mult? E singura ,,meserie”! Alta nu mai există! E scop în sine. Greierele care cântă realizează ceea ce tone de ideologii nu reușesc, să transmită un mesaj simplu, iubire. Oricum ar fi, să nu mai vorbim de religii care dezbină. Cum e vorba aia, credința aduce oamenii laolaltă, religia îi separă. Ce-ar fi biserica fără cor? Ce-ar fi lacrimile fără sunet? Ce ar fi sângele fără bătaia inimii? Totul este cântec și joc, dans și beție dionisiacă. Nietzsche, în nebunia lui, a văzut esența, în care nu credea, apropo! Ce să vrei mai mult? În muzică nu există vanitate, totul este acasă, în acord cu ,,mirabilul centru” al lui Rilke. Totul este voioșie. Ce ar fi iubirea fără dans în ploaie? Câtă vanitate la oameni mici, politicieni, cercetători, preoți, judecători, procurori, polițiști, câtă ,,frenezie administrativă”, cum spune amicul Dostoievski, la mijloace, la armate fără fond, doar conținut de baltă. Compozitorul leagă lumea, o pune în haina deșertului, restul este doar zgomot de fond. Muzicianul dă un sens haosului, îi râde în nas filosofului. Nu este nimic mai fastuos decât o notă pierdută…Entropia nu există decât în spațiul muzicii, altfel pe hârtie e doar o chestiune teoretică, banală.