Cred că cel mai ușor în viață este să distrugi. Mă gândesc, nu e așa de ușor să pui piatră cu piatră, cum aduni fiecare lucru, cum îl sortezi, cum faci practic fundamente, temelii pentru o relație. Și totuși, e nevoie doar de o clipă să dărâmi totul. Exact cum a fost la atentatele din New York din 11 septembrie, 2001. Și asta pentru că avem o înclinație naturală spre distrugere. În fond, nu oricine este capabil să construiască, în schimb să dărâme, imediat, nu-ti trebuie decât puțină inimă rece și totul este rezolvat.
Totuși, dacă ajungi să trăiești într-o lume unde totul este trunchiat, unde vanitatea este de fapt totul, mai poți să trăiești? Dacă norma este furtul, mai poți să dai lecții de moralitate, să cobori din munte, ca Zarathustra nebunul? Nu degeaba tot ce facem parcă este o strădanie tacită să sucombăm tot ce ține de inimă. Astăzi, nimeni nu mai poate aveam încredere în nimeni. Relațiile sunt doar adaosuri la imagini pe rețelele de socializare, unde viețile perfecte roiesc din plin. Căsniciile sunt, în fond, contracte, nu au nicio treabă cu iubirea. Și atunci, de ce să nu omorâm? De ce să nu schimbăm limbajul, să folosim cuvinte seci pentru trăiri fundamentale? Nu pentru că ne dorim de fapt să ne întoarcem la animalul din noi? Animalul superior care face normă din instinct, cred că despre asta era vorba în mitul supraomului. Nu tindem spre robotizare ca să ne contopim tehnic cu neînțelesurile lumii în care trăim, ci încercăm, cu fiece ocazie, să ne schimbăm starea naturală de a iubi.
Și atunci, în astfel de termeni, iubirea devine doar vanitate și dispreț. Devine traseu de urmat, devine proiect, răzbunare, orice numai iubire nu. Și de asta avem parte, pentru că nu mai suntem capabili să iubim necondiționat, să respectăm, să ne mulțumim cu faptul că există un tremur între noi. Nu, noi vrem să fie totul așa cum ne-am propus, după manual, nu care cumva să iasă un pic din tipare, ci cât se poate de ancorat într-o realitate înscrisă în tipare.