M-a întrebat asta cineva… cândva! Mă gândeam că oamenii mari ar trebui să sufere mai puțin, să aibă experiență într-ale vieții, nu? De fapt, întrebarea era: ,,Mai suferă oamenii mari?” Normal că suferă. Totuși, după ce răsfoiești Etica nicomahică a lui Aristotel nu ajungi decât la o idee destul de limpede, clară, la care probabil oricine poate să ajungă – există părticele de fericire, nu există un absolut. Totuși, din etica nicomahică, mi-a rămas o idee în cap, nu poți să ajungi la fericire dacă nu ești activ. Și aici era un exemplu folosit de mine într-un articol mai academic legat de faptul că o activitate, oricare ar fi aia, are și niște costuri. De exemplu, un pianist, spuneam eu, nu poate să-și culeagă faima dacă, în prealabil, nu pierde ore în șir la repetiții. Oricât har ar avea cineva, dacă nu desfășoară o activitate în sensul desăvârșirii sale, stă pe loc, deci încalcă, dacă vreți, pionul central al fericirii, faptul de a face ceva, de a nu sta veșnic pe scaun.
În acest sens, dacă fericirea este legată de o activitate, atunci înseamnă că de cele mai multe ori nu poate fi conștientizată. Astfel, dacă ne gândim mai bine, opusul fericirii nu este nefericirea, pentru că nefericirea este ceea ce te conduce la fericire. Mai simplu spus, dacă pianistul își rupe degetele pentru a ajunge la fericire, putem să spunem că este nefericit? Nu, după logica eticii, el ar fi cumva în starea de potență a fericirii, nu în actual ei. Și atunci, opusul fericirii nu este nefericirea, ci dezamăgirea. Poți fi dezamăgit de faptul că nu ți-au ieșit lucrurile, poți fi dezamăgit în dragoste și tot așa, iar prin situarea aceasta opozitivă să ajungi la punctul nodal al nefericirii. În schimb, dacă ești într-o continuă luptă cu activitatea desfășurată, chiar și statul, devine o condiție pentru fericire. Și în acest sens, dacă vreți, putem să înțelegem și Mitul lui Sisif. Condiția lui, de a rămâne încremenit în proiect, a fost transformată în activitate și deci viața lui a căpătat un sens. Doar dacă ar fi fost dezamăgit ar fi rămas încremenit în proiect, așa a luat totul într-o logică a fericirii.
Ce este fericirea? Este ceea ce nu simțim niciodată, pentru că se află lângă noi și nu suntem în stare să o vedem. Numai când suntem dezamăgiți, prin situare opozitivă, ajungem să conștientizăm de fapt fericirea. Adică, paradoxal, prin durere, ajungem să conștientizăm că aveam parte de fericire, altfel nu suntem în stare să o percepem rațional, nu avem cum, nu ne intră în starea de luciditate, nu face cu mâna, este acolo și atâta timp cât este, nu avem cum să o vedem, pentru că este lângă noi și pentru că luciditatea, cum spunea Cioran, ține doar o clipă. Foarte puțini ajung să vadă asta, iar Sisif le-a râs în nas zeilor pentru că a știut că are de dus această piatră a repetiției sale, dar are ceva de dus, nu stă pe loc, nu este încremenit în proiect, chiar dacă este, chiar dacă nu există cale de scăpare. Și asta este de fapt miza vieții noastre, conștientizarea deșertului și îmbrățișarea lui.