Dacă omul este o ambuscadă de măşti, atunci viaţa sa este o scenă. Problema autenticităţii devine astfel doar o noemă filosofică, fără de rost, lipsită de conţinut. În fond, cât din ceea-ce-suntem-noi este pentru ceilalţi? Cam totul, nu? Şi totuşi, în camera de lucru a vieţii noastre, în absconsul fiinţei, atunci când nimic nu mai contează, mai putem spune că suntem o adunătură de măşti? Mai degrabă suntem o adunătură de reproşuri, de frici, decât de măşti egotice care se bat subit între ele pentru un loc pe scenă.
Nimic nu contează. Nimic nu contează. Nimic nu contează! – ar trebui să fie scris pe pieptul fiecărui individ când se pregăteşte să iasă pe scenă. Ce lume ar fi? Sublimă! Într-o lume în care nimic nu contează, încep să conteze lucrurile care contează, nu prostia egotică, nu desfrâul, beţia vanităţii. Am ajunge la Dumnezeu, dar pe dos, nu prin mit şi alteritate, prin filosofie de buzunar, ci prin descrâncenare, prin nevoia naturală de a fi oameni, nu animale.