Nu ştiu dacă mitul supraomului îşi are rădăcina în gândirea rusească, dostoievskiană. cred că mai degrabă e de când lumea, e din momentul în care Adam a muşcat din mărul cunoaşterii. Sună aşa stupid, dar acum să nu evoluezi este o crimă! Toţi trag ca nebunii, inclusiv cei care care stau pe loc, prin situare opozitivă, să se depăşească. Dacă ar şti omul la momentul potrivit cum să-şi trăiască viaţa, nu? Oare ar mai face alegerile pe care le-a făcut? E o falsă problemă, până la urmă! Şi mi-am dat seama de asta uitându-mă la privirile oamenilor trecuţi prin viaţă, unde sentimentul deşertului este mult mai aproape decât la restul. Nu poţi să vezi deşertul într-un puştan decât pe hârtie, ca studiu şi filosofie, dar niciodată metafizic, ca un fremăt! Şi atunci, cred că nimic nu contează, până la urmă! Şi asta am impresia că se vede cel mai bine în ochii lor, vidul, golul, faptul că alegerile pe care le-au făcut au fost cumva prescrise, că nimic din mundanul faptelor lor nu a contat, hainele, parfumul, mâncarea, mizeria cu care ne fălim, nu au nicio relevanţă în faţa morţii. Să nu mai vorbim de maşini şi aur! Cred că toate se volatilizează în spaţiul unor atingeri fine de mână. Şi mă uit şi la mine, mereu rămân amintirile, care se şterg şi ele, niciodată agonia vanităţii. De aia, normal, nu contează nimic din ceeea ce facem şi credem că are rost. Rostul e o chestiune legată de un ideal obosit, atât şi nimic mai mult. Deşertul nu-ţi dă like-uri!